O invitație la aventură în junglă!

Pe 29 decembrie 2017, se lansează în România, la cinema, filmul Jumanji: Welcome to the Jungle! Se anunță a fi un film interesant, pe care eu nu îl voi rata, mai ales că lansarea se va face chiar după Crăciun, ceea ce e perfect pentru o ieșire cu cei dragi, fiind un film pentru întreaga familie. Când am văzut afișul filmului, am căutat repede distribuția, iar faptul că mi-am regăsit printre actori și favorita, anume actrița Karen Gillan, m-a făcut și mai curioasă. Însă trailerul a fost cel care m-a convins că aceasta va fi o comedie pe placul meu, așa că vă invit să o urmăriți și voi.

Sursa foto:Intercomfilm.ro

Nu o dată m-am imaginat a fi eroină de film. Îmi plac filmele de acțiune și de multe ori mi-am imaginat că eu sunt actrița din rolul principal, drept pentru care văzând acest trailer, mintea mea a luat-o razna. Așa că m-am trezit captivă în pielea personajului. Ce a urmat, vă povestesc imediat! Voi doar așezați-vă comod pe canapea!

Culcasem copilul și mai stăteam în bucătărie cu soțul meu, care din când în când mă mai întreba câte ceva. Eu eram captivată de telefon, când am constatat că acesta se blocase și îmi afișa mesajul PLAY. Doar atât. Un buton mare, cu acest mesaj. Dornică să eliberez telefonul, apăs. Ridicând privirea, brusc soțul meu a dispărut din peisaj. În loc de bucătăria mea, m-am trezit într-un tunel al timpului, alunecând ca pe un tobogan, din care am aterizat brusc, fix în șezut. Durerea mă face să închid ochii pentru o clipă. Îi redeschid și mă uit în jur, încercând să analizez ce s-a întâmplat. Decorul s-a schimbat, iar de jur împrejur văd doar verdeață. Ce Dumnezeu e asta? Acum era începutul iernii și brusc am nimerit într-un Paradis verde? Unde sunt? Și de ce este atât de cald? Cumva e liniște, însă liniștea este frântă uneori de câte un țiuit puternic, zgomot pe care îl asociez cu cel al unui păsări, cel mai probabil. Mă ridic și încep să realizez că mă aflu într-un fel de junglă, date fiind zgomotele de animale și lianele care mă înconjoară. Am uitat de durerea de șezut și realizez că de fapt eu sunt personajul principal din filmul Jumanji: Welcome to the Jungle.

Șirul gândurilor îmi este întrerupt pentru o secundă. Tufișul din dreapta mea se mișcă. La fel și cel din stânga. În spatele meu aud foșnete și parcă simt o respirație în ceafă. Mă simt de parcă 4 perechi de ochi s-au îndreptat asupra mea, dar eu nu îi văd, deși deschid ochii pentru a cuprinde cât mai mult din decor. Mă uit să văd ce soluții pot găsi în cazul în care vreun animal ar sări din tufiș, gata să se înfrupte din mine. Uitându-mă cu atenție la tufișuri, realizez că văd ochii. Camuflați cu vopsea în tonurile naturii, ochii mă privesc insistent și rece, fără pic de viață în ei. Realizez că de fapt sunt sute de ochi ascunși în iarba deasă și îmi dau seama că sunt încolțită de-a binelea. Văd ochii ieșind de după frunze și mă trezesc în mijlocul unui trib de canibali a căror foame se vede în colțurile gurilor nespălate de sângele precedentei victime.

Realizez rapid că, deși personaj de film, am tot 1,64 m și 50 de kilograme, așadar lupta fizică iese în mod clar din discuție. M-ar măcelări ca pe un pui de găină și nu cred că vreau să sfârșesc chiar așa, există totuși moduri mai frumoase! Mă uit după arme, cât să încerc să mă apăr. Din păcate nu văd decât liane și mi-e greu sa cred că i-aș învinge biciuindu-i peste pieile goale, camuflate cu vopsea. Totuși, cum gândirea analitică este principala mea calitate, reflectez rapid asupra modului în care aș putea scăpa de tribul flămând. Ei se apropie, pas cu pas, ținând în mână sulițe cioplite și toporiști ascuțite. Dumnezeule, ăla e un craniu pe post de steag??

Gata, asta a fost! Nu sunt cina nimănui! Fuga e rușinoasă, dar e sănătoasa, așa că sar, mă agăț de o liană și încerc să mă balansez pe deasupra lor, astfel încât să trec dincolo de ei. Din păcate liana e prea subțire pentru a mă susține așa că rămân aninată chiar deasupra lor, în timp ce ei încearcă să mă împungă cu sulițele.

Ăștia mă transformă în Bloody Mary dacă nu mă mișc rapid! Îi dau unuia un picior în cap, în timp ce sar să mă prind de un copac. De acolo mă agăț de o altă liană, în timp ce le rânjesc satisfăcută: am scăpat, nenorociților! Liana însă se rupe sub greutatea mea și cad din nou în șezut, accentuând durerea de mai devreme. Arunc o privire în urmă și văd căpcăunii  alergând după mine. Uit de durere și de tot și o iau la fugă, disperată!

Fugi Mono! Fugi cum n-ai mai fugit vreodată!

Alerg și frunzele îmi lovesc fața, mâinile și picioarele. Mă opresc pe marginea unui izvor, îmi trag sufletul și văd în lateral scăparea. Un mic canion se deschide în partea dreaptă, așa că îmi adun forțele și trag după mine un buștean pe care îl așez peste hău, cât să mă susțină să trec. Nemernicii vin după mine, îi aud cum urlă și chiuie! Așa că trec repede puntea și îi aștept pe partea cealaltă. Firește, în fuga lor spre mine, nu văd deschizătura în pământ și cad în noianul de negru. Cei care apucă să vadă, se urcă pește buștean toți o dată și îl rup, căzând și ei!

Am reușit! Am scăpat de ei! Gândirea, strategia și capacitatea de a intui, au fost calitățile care m-au ajutat. Poate că și un pic din condiția fizică! Acum pot respira, îmi spun și fac un pas înainte, spre casă.   Brusc mă întorc în tunelul timpului și firește, cad iar în șezut.

Soțul își ridică ochii, mă vede așa întinsă pe jos și mă întreabă:

– Ce ai făcut iubito, ai adormit?

Acest articol a fost realizat pentru SuperBlog 2017!

Comments are closed.