Riscul e real, frica e o opțiune!

Dincolo de orizont se văd primele raze de soare și un strop de lumină. Cerul e cenușiu, dar nu știu dacă sunt nori sau e doar fumul și praful care s-a ales oraș. Nu e lumină, e doar groază. Din când în când zgomotul exploziilor mă face să tresar. Interior. Timpanele îmi bubuie și am senzația că pulsul meu este mai zgomotos decât pașii pe care bocancii greoi îi fac hotărât prin praful lăsat în urmă de clădirile dezmembrate. Unele atârnă de câteva fire de oțel, mult prea tensionate din pricina greutății. Pericolul e real și mă simt ca un șoarece într-un labirint în care capcanele sunt săbii ascuțite ce îmi atârnă deasupra capului.

Nu m-am gândit niciodată că voi trăi în realitate subiectele filmelor pe care le urmăream cu sufletul la gura cu soțul meu. Chiar el deunăzi îmi atrăgea atenția că ar vrea să vedem o nouă ecranizare a unui scenariu cu invazii extraterestre.

– “Uite, am găsit un trailer al unui film science fiction cu Frank Grillo, Beyond Skyline! Apare pe 3 noiembrie 2017 și e atât de real și de interesant! “
– “Sună ca un thriller ce merită văzut!”, am răspuns zâmbind. 

 

Astăzi însă extratereștrii au pus stăpânire pe lume și nu sunt prietenoși. Corpurile lor sunt hidoase, stropite de sânge nevinovat, iar violența pare a fi singura singura limbă pe care o vorbesc. În urma lor rămân dâre de teroare și foc și resturi din care nu mai poți înțelege nimic. Groaza a devenit pentru mulți dintre noi singura emoție. Unii nu își pot simți mâinile în urma rănilor. Alții nu le mai au deloc. Soțul meu a fost luat de două astfel de creaturi. Cu copilul în brațe, am plecat să-mi scot partenerul din mâinile fiarelor. Suntem întregi, însă mirosul de carne arsă și de oțel încins ne provoacă o puternică stare de greață. Simt mirosul fricii, se amestecă cu praful cimentului și cu funinginea care zboară prin aer. Se lipește de nări și nu te lasă să respiri.

Încercăm să ne apărăm de resturile care cad neîncetat, dar și de monștrii care dau năvală în oraș. Alerg cu copilul la piept, făcându-mi loc, printre mormanele de fiare. Mă împiedic de cablurile rupte și cad. Mă ridic, iar din spate meu simt un val de căldură cu miros greu, de carne arsă și fum. Intuiesc ce e în spate. Frica mea este reală și o simt puternic, ca pe o lovitură în piept. Sunt paralizată, nu pot vorbi. Întorc privirea și încremenesc în fața ochilor inerți care mă fixează. Mă ridic și îmi strâng copilul la piept, moment în care creatura scoate un sunet asurzitor. Într-o fracțiune de secundă îi simt labele ordinare încercând să îmi smulgă copilul din brațe. Mă feresc, însă creatura și-a pus laba mizerabilă pe mine și pe copilul meu!

Instinctul de supraviețuire mă face să mușc tentaculul insistent, care eliberează brusc strânsoarea. Vine din nou după mine, cu o viteză amețitoare! Mă pitesc lângă un perete și încep să lovesc cu picioarele brațul fioros. Realizez că de fapt frica mea este doar o emoție, o proiecție a minții mele față de incertitudinea momentului. Mă tem de ceea ce nu știu. Nu știu dacă familia mea va mai fi în viață. Nu știu dacă voi mai fi eu în viață. Nu știu ce naiba vor aceste creaturi! Nu știu finalul, asta este groaza mea! Conștientizez însă că pot scrie și eu finalul, așa cum vreau eu, că pot transforma orice într-o armă și că pot lupta până la ultima suflare pentru copilul meu, indiferent ce s-ar întâmpla. Nu vreau să mor mâncată de creatura asta, așa că îmi caut arme printre resturi. Ridic o bucată de sticlă, însă un alt tentacul mă lovește. Mă bat pentru arma mea, folosindu-mi pumnii și picioarele. Nu știu de unde am atâta forță fizică, însă reușesc să înfig tentaculul într-o grindă cu zăbrele căzută din clădiri. Îmi recuperez bucata de sticlă și crestez violent tentaculul care încă mai caută să mă strivească.

Retragerea tentaculului din care au rămas fâșii, mă ajută să îndepărtez câțiva pași. Excesul de adrenalină, groaza și furia rănilor pe care mi le-a cauzat, mi-au făcut inima să galopeze, iar sângele să strige cu fiecare moleculă de ADN: Te omor, nenorocitule!! Ridic dintre resturi o bară de oțel cu care lovesc haotic, dar cu sete, creatura hidoasă. Raportul de forțe este inegal, cad, dar mă ridic. Din toată groaza, cu creatura în spatele meu, mă răsucesc cât să îi arunc în nări și în ochi praful amestecat cu cioburi și cenușă. Secundele câștigate mă ghidează, merg mânată de o forță invizibilă, de dorința de răzbunare și groază. Iau bara de oțel și o înfig în gâtul creaturii, de unde tâșnește un lichid negru, unsuros, scurgând și ultimul strop de viață al dihaniei.

One down, a lot more to go, asta îmi spun în cap, în timp ce mă asigur că micuțul meu e bine. Uitându-mă la creatura care zace împrăștiată pe asfalt, realizez că am toate calitățile pentru o luptă de la egal la egal cu monștrii aceștia. Lupt cu oricare din ei mânată de instinctul de supraviețuire! Puterea mentală, auto-sugestia și auto-motivarea, sunt arme cât se poate de bune. Pericolul și frica fac parte din arsenal. Nu mai contează faptul că sunt o mână de om, în fond și David a reușit să depășească raportul nefavorabil de forțe, în lupta cu Goliat. Brusc, energia cu care până acum se hrănea frica, îmi hrănește puterea de a merge mai departe.

Îmi ridic genunchii din praful orașului și ridic ochii spre cer. Dincolo de orizont e lumină deja. Deasupra mea, prin fumul dens pot vedea navele dihăniilor care ne-au răpit oamenii și liniștea. Plec să lupt, să-mi apăr familia și oamenii nevinovați care au căzut pradă haosului. Dihaniile trebuie anihilate, cu orice preț! Înaintez printre cadavre și fum și urlu să mă audă creaturile.

– Vreți o bucată din mine? Va trebui să luptați pentru ea!

 

Acest articol a fost realizat pentru SuperBlog 2017!

Comments are closed.

Contactează-ne!
Loading...